Romaningermania.ro inaugurează astăzi o nouă rubrică: „Povestiri de emigrant”. În cadrul acesteia, vă prezentăm prima noastră colaboratoare: doamna Felicia Doleanu, un talent literar nativ, care a acceptat ca o parte dintre amintirile sale de emigrant să fie publicate pe Romaningermania.ro.
Din ciclul „Sunt plină de amintiri”, de Felicia Doleanu
Felicia Doleanu a avut forța să înceapă, la numai 26 de ani, o viață nouă în Occident, plecând de acasă, în 1990, doar cu un geamantan. A pornit către America, via Germania, înscriindu-se într-o excursie de Crăciun de trei zile. N-a mai ajuns în America, pentru că, mărturisește chiar ea, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Așa că din trei zile s-au făcut douăzeci și trei de ani”. După mai bine de două decenii petrecute în Germania, timp în care a lucrat la diferite restaurante, s-a întors în concedii acasă, a fost încercată de un dor mistuitor față de cei dragi și a revenit în țara de adopție cu bateriile încărcate. Felicia Doleanu își povestește viața din Germania cu umor, talent și optimism. „Cum arată viitorul meu? Eu îl văd excelent! Fac tot ce vreau, când vreau și cum vreau … Mă bucur de fiecare clipă, fie că muncesc, dorm, mă plimb, citesc, ascult muzică, mă distrez cu amicii. Sunt foarte altruistă și iubesc să dăruiesc, să fac celor din jur surprize plăcute! Am un optimism debordant. Nu-mi uit niciodată zâmbetul acasă! Mă supăr foarte rar, dar mă supăr bine. Sunt un adevărat dragon: scuip foc și pară, apoi zâmbesc din nou. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit, iar dacă aș putea să dau timpul înapoi, cu mulți ani, aș face totul exact așa cum am făcut! Nu regret niciodată deciziile mele (deși e o adevărată tortură să iau una). Le șlefuiesc ca pe un diamant, dar merită, indiferent cât timp îmi răpesc! Deci viitorul meu, ca și trecutul, ca și prezentul, nu poate fi decât minunat, pentru că nu e loc pentru altceva”, spune Felicia Doleanu.
Felicia Doleanu
După multe ore de muncă în viteza a cincea îmi zice șeful:
- Felicia, te rog să probezi tu noul vin, să-mi spui cum ți se pare!
Eu probez o juma´ de pahar și-l simt așa, cum se răspândește prin mine, cum mă gâdilă pe cerul gurii cu arome de Saugvinion și parcă de măr delicios auriu … Îmi plescăi limba și zic: e grozav! El zice: hai să mai bem unul! Eu mă lupt cu diavoletul din mine și zic: NU. Plec, îmi iau o bucată de ciocolată amară, încep să o molfăi, dau drumul la motor și, după nici 200 de metri, văd lumini albastre, roșii și STOP! Să vă spun ce am simțit? Nu-mi ajunge o noapte! Opresc mașina, vreau să cobor, uit să trag frână de mână, îmi fuge scaunul de sub cur, îmi cade geanta, o ridic, cade portmoneul, se împrăștie totul pe jos … Întuneric beznă … Un polițist lung de doi metri mă ajută cu un fascicul de lumină să-mi adun calabalâcurile, în timp ce colegul lui mă orbește. Cer voie să-mi pun ochelarii de soare, că nu văd nimic. E trecut de miezul nopții! Polițistul zâmbește amabil.
- ACTELE LA CONTROL !
- Ce acte ?
- Talonul!
- Ăhă! Stați puțin, că am două!
- Cum două?
- Am două mașini! M-ați luat așa repede și m-ați orbit cu chestia aceea, că nici nu știu cu ce mașină sunt! Polițistul se uită la spatele mașinii și zice:
- Cu asta sunteți …cu FS…bla-bla …
- Ok!
- Permisul?
-Ăhă! Stați că am două! (… și iar mi se împrăștie portmoneul pe jos cu toate cărțile de credit, permise, asigurări .. etc! ) Polițistul îmi ține lanterna să le adun …
- Ați băut? – mă întreabă ca un cunoscător.
-Bineînțeles! – răspund jignită.
- Aveți și Ausweiss ?
- Am două! Se uită sceptic la mine și-mi zice: toate actele acestea sunt legale?
- Da! Pe cele care le am la mine, am grijă să fie „adevărate”, dar mai am și acasă … din acelea „false”!
- Vă rog să mă urmați, să facem un test! Și-mi dă să suflu în muștucul acesta …Trei tentative eșuate! Schimbă muștucul și suflă unul din polițiști! Aparatul funcționează. Indică 0,00! Ar fi fost culmea să indice alcoolemia mea! Aș fi căzut pe jos de râs. La a patra încercare, se mișcă și la mine: 0,34!
- Vă mulțumim doamnă! Conduceți liniștită! O seară frumoasă.
(Să conducă mă-ta liniștită, după ce suflă de patru ori în rahatul ăla! – aș fi vrut să-i spun.)
- Fiți amabil, dacă aveam mai mult de 0,5 % … ce se întâmpla?
- Vă conduceam noi acasă, luați o amendă de 500 euro și renunțați la permis pentru o lună, în următoarele șase luni (la alegere!).
- Ăha! Pot să păstrez muștucul ăsta?
- Sigur doamnă! Și nu uitați: există întotdeauna „o primă dată”!
Ai dracului! Prin ce-am trecut! Cred că mă las de băut …!
Un alt contact cu Poliția rutieră germană
de Felicia Doleanu
Superstiție? Coincidență? Cert e că știam că mi se va întâmpla ceva neplăcut și nu pentru că am citit vreun horoscop sau mi-am ghicit în iaurt. Pur și simplu, de câte ori visez casa în care m-am născut și am trăit fericită până la frumoasa vârstă de 12 ani, inevitabil am o zi proastă. Trist este că visul este întotdeauna minunat (cu flori, ciripit de păsărele, veselie, cățeluși pufoși, pisicuțe răsfățate, prieteni, familie, așa cum a fost și copilăria mea). Mă trezesc cu zâmbetul pe față și, în următoarele câteva secunde, realizez că a fost doar un vis și că mă așteaptă o zi de rahat. Așa că plec spășită în întâmpinarea ei, pregătită pentru orice și rugându-mă la Dumnezeu să vin întreagă acasă și dacă este posibil să-mi dea puterea de a mă stăpâni (să nu ucid pe cineva).
Ziua a trecut cu mici incidente, iar eu mă consolam la gândul că asta a fost și a trecut. După miezul nopții am început să mă liniștesc. Pe la ora 2 dimineața plec spre casă, obosită frântă. Parbrizul înghețat la plus 3 grade. Ciudat! N-am fost eu foarte bună la fizică, dar parcă îmi aduceam vag aminte că fenomenul se întâmplă pe la zero grade. Mă rog ! Scarpin un pic parbrizul ca să am minimă vizibilitate și pornesc. Nici nu parcurg o sută metri și constat că nu văd nimic în spate. Scot centura, dau să cobor, când văd din sens opus mașina poliției .Ptiiiiu draceeee! Îmi scuip în sân și virez elegant la stânga, fericită că i-am fentat. Dau muzica la maximum și controlez vizibilitatea în spate. Ce-mi văd ochii? Poliția care-mi făcea semne disperate să opresc. Trag pe dreapta, resemnată. „De ce ți-e frică nu scapi!”
O polițistă tânără, insipidă, incoloră, inodoră mă privește cu niște ochi de mort și-mi spune mișcându-și doar mandibula (de parcă ar fi fost de lemn): „Bună seara! Actele la control, vă rog!”
Dau actele la control.
- Deschideți portbagajul!
- De ce? S-a furat ceva?
- Verificăm dacă aveți trusă de prim ajutor, valabilitatea ei și triunghiul (nu-știu-cum-se-numește)!
Verifică. Totul ok.
- Știți de ce v-am oprit?
- Nu! – răspund plictisită. Vreți să suflu?
- Da!
- Ați băut?
- Da !
Suflu. Aparatul indică 0,000!
Io-te drăcia dracului, nu-mi ajunge că m-am făcut suflătoare la poliția din comună, mai beau și vin fără procente! Trebuie neapărat să fac reclamație negustorului de vinuri, 5,50 euro un pahar. Am băut două și nimic! Ce-am băut? Nu era vin adevărat? Unde sunt procentele? S-or fi împrăștiat prin mine? S-au evaporat? Au rămas între etaje?
Puștoaica se uită la mine mirată. Eu o privesc amuzată.
Se mută de pe un picior pe altul ca o barză.
- Vă rog să-mi dați muștucul acela, că fac colecție! Aveți și colorate, că albul este plictisitor?
- Nu, îmi răspunde serioasă și cu sinceră părere de rău (fără să înțeleagă ironia)!
- Din păcate, trebuie să vă dau o amendă pentru că ați condus fără centură. Plătiți pe loc sau vă facem proces verbal și vă trimitem prin poștă? Îmi venea să mă dau jos și să-i dau vreo două genți în cap să o transform din cartof fiert în cartof piure …
- Faceți proces verbal !
Până termină ei de scris, eu îmi termin tot arsenalul de înjurături. Vine cu hârtia la mașină, îmi explică ce-a pictat acolo (datele mele, adresa, numele ei, al colegului, infracțiunea). Semnați,vă rog!
-NU SEMNEZ!
Rămâne cu gura deschisă ca un pește pe uscat, clămpane de câteva ori. Apoi îi ies câteva sunete:doriți să reclamați ceva?
- Da! Trimiteți amenda acasă! Voi reclama în scris! Pot să plec?
- Sigur!
- OK! Pe mâine! Vă rog să mă așteptați tot aici, cam pe la ora aceasta (lunea sunt liberă, să nu mă așteptați degeaba, iar perioada de concediu o voi anunța din timp). A, să-i transmiteți șefului că doamna pe care o controlați fără întrerupere de câteva luni dorește să sufle în muștucuri colorate! (un mic premiu de fidelitate, ce naiba!)
Problema e că mă pot controla de câte ori vor iar eu nu pot decât să mă enervez și să mă întreb: cum se face că alții care locuiesc acolo nu sunt controlați? Ar trebui să-mi schimb numerele mașinii? Cum de nu m-au controlat niciodată în orașul meu?
NICIODATĂ!
Însingurații marilor orașe: „Vă mulțumesc mult că m-ați ascultat!”
de Felicia Doleanu
În urmă cu mulți ani mă întorceam dintr-un concediu frumos, de „peste mari și zări”. Am aterizat în Hamburg, urmând să iau trenul până în Bremen. În compartiment, vizavi de mine, a sosit o doamnă în vârstă care avea ceva probleme cu geamantanul. Am ajutat-o instinctiv. A fost mai întâi surprinsă, apoi mi-a adresat un zâmbet de mulțumire. Priveam pe fereastră și, deși avusesem un concediu superb, eram fericită că mă întorc acasă.
Doamna a tușit discret și m-a întrebat timidă unde merg. Îmi place să comunic, așa că i-am răspuns amabil. A început să povestească. Avea o voce plăcută, cu inflexiuni muzicale. Mi-a povestit că mergea la funeraliile celei mai bune prietene, că era obișnuită cu astfel de momente grele: își pierduse frații, părinții, soțul, unica fiică. Era foarte singură, dar nu se lamenta. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care o primea ca pe un dar. A fost o companie plăcută. În Bremen am ajutat-o să coboare și mi-am luat la revedere. Spontan m-a îmbrățișat și am simțit că mi-a strecurat ceva în mână. Am deschis palma și am văzut o bancnotă de 20 DM. Am rămas surprinsă și cred că m-am simțit jignită. Înainte de apuca să spun ceva am auzit-o: „VĂ MULȚUMESC MULT CĂ M-AȚI ASCULTAT!”
Îmi este imposibil să povestesc această întâmplare fără să lăcrimez. Pentru prima oară m-am întrebat atunci: cât de îngrozitor de singur trebuie să fie un om ca să simtă nevoia să plătescă un alt om să-l asculte?
P.S. Am invitat-o la o cofetărie și am mai povestit încă vreo oră. Era o plăcere să o asculți.